Maria Voicu – o voce sinceră, un suflet curajos, un început promițător
 

Locul 3 la categoria 14–18 ani a fost câștigat de Maria Voicu, elevă în clasa a X-a în Buzău, o tânără de 15 ani care îmbină sensibilitatea cu luciditatea și curiozitatea cu talentul de a transforma trăiri în povești care ating.

„Pentru mine, scrisul a fost mereu mai mult decât o simplă activitate. A fost un refugiu.” Așa își definește Maria relația cu scrisul – nu ca pe un exercițiu tehnic sau o ambiție, ci ca pe o nevoie sinceră de a se înțelege și de a da sens emoțiilor care o locuiesc. În fiecare poveste pe care o creează, se simte această sinceritate – cuvintele ei nu sunt alese doar pentru estetică, ci pentru adevărul pe care îl poartă.

Înzestrată cu o gândire profundă, o mare capacitate de introspecție și un apetit continuu pentru învățare, Maria reușește să transpună în scris nu doar idei, ci și pulsația fină a vieții. De aproape doi ani studiază limba coreeană, pasiune care i-a deschis orizonturi culturale și care i-a hrănit dorința de a cunoaște lumea și din alte unghiuri.

Când nu scrie, Maria caută provocări: se implică în proiecte educaționale și activități de voluntariat, sare cu parașuta (a făcut-o deja la doar 14 ani!), explorează dansul, fotografia, lectura și filmul ca forme de expresie artistică. Curajul de a ieși din zona de confort o definește, dar și dorința sinceră de a trăi autentic.

Textul premiat spune o poveste cu rezonanță personală: personajul principal poartă numele străbunicului său – un om transformat într-un simbol tăcut al curajului și al demnității. Pentru Maria, acest text nu este doar ficțiune, ci un act de legătură între generații, între amintire și prezent, între istorie personală și imaginație.

„Cred că scrisul poate atinge suflete, poate deschide uși și vindeca răni.” Aceasta este credința ei – una profundă, pe care o transmite în fiecare rând. Pentru cititor, povestea sa devine mai mult decât literatură – devine o oglindă, un prilej de reflecție, o emoție împărtășită.

Maria Voicu este una dintre acele voci literare tinere care nu doar promit, ci deja oferă. Scrisul ei este o invitație la sinceritate, la curaj și la regăsire. Iar povestea ei – personală și literară – abia începe.

 

Brățara Magică
de Maria Voicu
(fragment din povestea scrisă în concurs)

Într-un sat liniștit, numit Zorilor, trăia un băiat tânăr pe nume Rizu, cunoscut pentru grădina sa plină de viață. Îngrijirea plantelor era pentru el nu doar un obicei, ci o virtute — un fel de a arăta iubire tăcută pentru viață. Acolo, printre flori, își găsea identitatea și sensul. Zi de zi, vorbea cu plantele ca și cum ar fi fost prieteni vechi. În tăcerea grădinii, auzea inima pământului bătând.
Într-o zi, printre frunzele unei tufe de lavandă, Rizu a găsit o brățară ciudată, cu clopoței care sunau ca vântul printre stele și un săculeț cu semințe necunoscute. În uimire, a scăpat câteva semințe pe pământ. Brățara părea din altă lume, o relicvă a unei viziuni magice. Fascinat, a luat-o și a păstrat-o fără să știe că în acel moment a făcut o decizie care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
A doua zi, în locul unde scăpase semințele, a răsărit o tufă de margarete splendide. Erau atât de vii încât păreau că dansează în lumina soarelui. Sătenii veneau să le vadă, vrăjiți, dar odată cu frumusețea florilor, sănătatea lui Rizu începea să se ofilească. Pe zi ce trecea, devenea mai palid, mai slab, ca și cum ceva îi sorbea sufletul.
În nopți lungi de tăcere, privind cerul, simțea o dorință stranie — nu de vindecare, ci de a înțelege adevărul. Ce se ascundea în spatele acelor margarete? De ce grădina lui înflorea, dar el se stingea?
Pe 24 iunie, când lumea sărbătorea Sânzienele și sătenii se rugau pentru viața lui, o fată misterioasă, îmbrăcată în alb, cu părul negru ca umbra nopții și ochii verzi ca iarba de iunie, i-a apărut în prag. Se numea Margareta și i-a spus:
– Rizu, eu sunt cea care a pierdut brățara. Sunt o Sânziană, izgonită din tărâmul meu pentru că am încălcat o lege sfântă — am simțit iubire pentru un muritor. Brățara era simbolul meu, iar pierderea ei mi-a luat nemurirea și libertatea.
Cu glas tremurat, Rizu i-a mărturisit că a găsit brățara și i-a spus unde a ascuns-o. Atunci, adevărul a ieșit la iveală: margaretele crescute erau un rezultat al semințelor magice, dar ele se hrăneau cu energia celui care le atinsese primul — pe el.
Margareta a plâns. Știa că, fără voia ei, dragostea ei îl distrugea.
– Dacă aleg să fiu cu tine, voi fi muritoare. Dar pentru mine, e o decizie de iubire, nu de renunțare. E o schimbare pe care o accept.

Ceea ce urmează să se întâmple veți afla din antologia Povești cu suflet de copil, volumul 2. Volumul 1 poate fi comandat de aici