Eliza Rosanna Tiu – Vocea unei noi generații de scriitori

Eliza Rosanna Tiu, o tânără cu un talent ieșit din comun, reușește să impresioneze din nou: după ce a câștigat toate cele trei etape ale primei ediții a concursului de scriere creativă, revine în forță și își adjudecă, încă o dată, locul I. Un parcurs literar spectaculos, dublat de o maturitate creativă rar întâlnită la această vârstă, o plasează deja în galeria celor mai promițători autori adolescenți ai momentului.

Născută pe 18 mai 2010 în București, Eliza este elevă în clasa a IX-a. Încă din anii de gimnaziu, și-a făcut simțită prezența în peisajul educațional, obținând numeroase premii importante la olimpiade și concursuri școlare. Însă adevărata sa voce s-a făcut auzită prin literatură.

Debutul său literar a avut loc în 2022, în suplimentul Cuvinte și culori al revistei culturale Ex Libris. De atunci, creațiile Elizei au apărut constant în peste 40 de reviste naționale și internaționale, precum Luceafărul de dimineață, Neuma, Rexpublica, Conexiuni Culturale, Orient Românesc, Boem@, Oaza de cultură, Ofranda literară, Sintagme literare, Literomania sau Convorbiri literar-artistice.

Totodată, scrierile sale figurează în peste 20 de volume colective publicate de edituri precum eCreator, Cristian PlusArt, StudIS, Boem@ sau Orhideea. Jurii din cadrul a peste 35 de concursuri literare naționale i-au recunoscut valoarea, oferindu-i adesea trofeul competiției, premiul I sau distincția pentru originalitate.

Ce o face pe Eliza Rosanna Tiu atât de specială? Poate felul în care reușește să creeze povestiri bine documentate, care captivează și stârnesc curiozitatea, dar mai ales îmbinarea subtilă dintre pasiunea pentru istorie și fascinația pentru fantasy. Lumile pe care le imaginează sunt vaste, personajele sunt vii, iar cititorul este provocat să iasă din granițele cotidianului și să pășească într-o realitate paralelă unde imaginația prinde contur.

Cu fiecare text, Eliza dovedește nu doar o sensibilitate artistică profundă, ci și o înțelegere matură a narativului și a construcției literare. Pentru cititori, scrierile sale devin punți către lumi necunoscute, unde viața capătă forme neașteptate, iar imaginația devine o forță de neînfrânt.

Privind spre viitor, numele Elizei Rosanna Tiu pare menit să rămână în conștiința literaturii contemporane. Iar pentru cei care îi citesc scrierile astăzi, este un privilegiu să descopere începutul unei cariere care promite să inspire și să transforme.

 

Doamna din umbra tronului
autor  Eliza Rosanna TIU, 15 ani, București
(fragment din textul înscris în concurs)

 

Stejarii plângeau cu frunze coclite, în pădurea Dăroaie, pudrând cu rugină pământul umezit de lacrimile cerului. Acum era soare, iar cel mai înalt dintre copaci își lungea umbra ocrotitoare, acoperind și protejând silueta firavă a unei domnițe. Poalele fustei de in sorbeau bruma așternută pe firul ierbii, de cu seară. Părul ei castaniu purta povestea codrului, unde frunze rătăcite și flori sălbatice își găsiseră adăpost. Ochii-i negri și adânci erau pierduți printre slovele așternute într-o cărțulie cu pagini fragile și coperți de piele, iar degetele-i alergau cu repeziciune printre rânduri, urmărind să aducă la viață formele de tuș. Sufletul i se afunda treptat în prăpastia de cuvinte, în timp ce gândurile îi erau captive într-un dans delicat de iluzii, o plasă nevăzută ce le ținea departe de umbrele grijilor, necazurilor și temerilor.        
Pământul tremură ușor. Calul domniței necheză, simțind apropierea unui drumeț. Pierdută la granița dintre vis și realitate, femeia nici nu se sinchisi să-și ridice privirea. Tropotul se auzi din ce în ce mai intens, până ce simți o răsuflare caldă, în ceafă. Boierul descălecă și legă hățurile armăsarului de o cracă noduroasă.
            – Știam că aci te voi afla, Elina.
            Privirea-i pătrunzătoare părăsi paginile cărții și se aținti asupra nou-venitului. Acesta se trânti pe iarbă, lângă ea, răsucindu-i cu duioșie, o șuviță de păr, între degete.
            – Pentru ce te ferești de ochii mei?
            Domnița începu să suspine, pieptul cutremurându-i-se ritmat, în timp ce lacrimile se rostogoleau pe obrajii catifelați, ca două petice de mătase rozalie. Își lăsă capul să cadă pe umărul bărbatului și îi strânse mâna cu delicatețe, de parcă ar fi căutat o proptea. Brațele lui o învăluiră, iar buzele îi mângâiară fruntea, într-un gest plin de afecțiune. Totul în jur se topi în tacere.
            – Nu vreau să pleci! Nu vreau să mă lași singură!
            – Dar mă voi întoarce ca Domn al Țării Românești. Eu, Matei Basarab, oficial recunoscut de blestemata Poartă Otomană, iar tu, soața mea, Doamna Elina.
– Dacă n-ai să te mai întorci? Nu o să fiu Doamnă, ba mai rău, n-o să-ți fiu nici măcar soață, ci văduvă!
            – De nu va binevoi Dumnezeu a mă-ntoarce cu viață, atunci ai să porți doliu ș-ai să-mi faci toate parastasele. Mai apoi o să te măriți din nou, fiindcă ești rod tânăr și strașnic. Pețitorii vor face rând la poarta dumitale, ș-ai să trăiești o viață împlinită, ș-o să ai fiice și fii, iar pe unul dintre ei ai să-l denumești după mine, ca să-mi păstrezi amintirea vie.
            – Matei, să nu-ndrăznești să-mi faci una ca asta, că de-oi muri tu, eu iau drumul mănăstirii! Acolo o să-mi port jalea, că alt rost n-oi mai avea!
            – Fie după voia dumitale, doamna mea!
            Și-o strânse-n brațe cu foc, în vreme ce suspinele deveniră mai adânci și mai rare.
            – Matei... tu chiar mă lași să conduc de una singură țara? Dacă n-oi avea tăria de-a duce totul?!
            – Ești cea mai înțeleaptă femeie pe care-am întâlnit-o pe plaiurile noastre, iar cugetul tău n-are decât să ghideze spre lumină poporul. Dacă este cineva căruia i-aș putea încredința cârma, chiar și pentru un veac, adevărul este că tu ai fi aceea, iubita și învățata mea nevastă!
            Domnitorul se ridică și îi întinse mâna domniței, drept ajutor. O adiere de vânt, ce purta cu sine miresme tomnatice, scutură stejarul dezgolit, iar frunzele sfărâmicioase li se aninară în păr. Matei îi cuprinse cu delicatețe chipul în palme și-i sărută fruntea încrețită de griji, drept făgăduială că avea să se întoarcă.      
Urcă pe roibul său maiestuos și-l struni din frâie, privind-o pentru ultima oară, cu dorința aprinsă și tristețea înăbușită în suflet. Apucă în galop printre trunchiurile negre și singuratice, în foșnetul frunzelor zdrobite și risipite de copite. Elina urmărea cum silueta impunătoare de conducător, se mistuie în flăcările apusului, emanând un miros aspru de visuri și speranțe arse. Lacrimi reci și usturătoare se scurgeau greoi, precum timpul, pe obrajii nu de mult sărutați și mângâiați de iubire.

Ceea ce urmează să se întâmple veți afla din antologia Povești cu suflet de copil, volumul 2. Volumul 1 poate fi comandat de aici