Locul II la Concursul de Scriere – Puterea fricii

Alice Rațiu-Turcu, o tânără cu inima plină de pasiuni și visuri mari

Concursul de scriere a scos la iveală tineri talentați care, prin cuvintele lor, au reușit să emoționeze, să inspire și să transmită profunzimea trăirilor lor. Printre aceștia se numără și Alice Rațiu-Turcu, câștigătoarea locului II cu povestea Puterea fricii.

Alice s-a născut în frumosul oraș Cluj-Napoca și are doar 15 ani, însă pasiunea ei pentru artă și literatură este de o maturitate aparte. Elevă în clasa a IX-a, ea mărturisește că dragostea pentru cărți a început de foarte devreme. La numai patru ani citea deja primele povești, atât în română, cât și în engleză, iar de atunci lectura a devenit parte din identitatea ei.

Inspirată de marii clasici ai literaturii – de la Surorile Brontë și Charles Dickens, la Alexandre Dumas, Louisa May Alcott sau J.R.R. Tolkien – Alice și-a format propriul univers interior, unde cuvintele, arta și muzica se împletesc într-o armonie unică.

Un suflet artistic

Pe lângă scris, Alice iubește arta vizuală. Încă din copilărie a început să deseneze, iar astăzi schițează portrete, pictează peisaje și chiar își ilustrează propriile povești. Desenul a fost, după cum povestește mama sa, prima mare pasiune, începând cu „portrete” schițate încă de la un an.

Muzica este un alt refugiu al ei. Cântă la pian, de cele mai multe ori după ureche, iar recent a descoperit și recorderul, învățând singură prin tutoriale online. Nu a urmărit performanța, ci pur și simplu bucuria și liniștea pe care muzica i le aduce.

Iubirea pentru natură și animale

Natura are un loc aparte în sufletul lui Alice. Este spațiul unde își găsește inspirația, unde visează și unde se retrage pentru a-și așterne gândurile pe hârtie. Tot aici se naște și dragostea ei pentru animale – fie că este vorba de pisici, păsări sau chiar arici, fiecare are pentru ea un farmec aparte.

Puterea cuvintelor

Deși are atâtea pasiuni, scrisul rămâne modul cel mai profund prin care Alice își exprimă emoțiile și ideile. Pentru ea, fiecare text este o punte către cititori, o fereastră prin care aceștia pot descoperi fragmente din sufletul ei. Visul său este să scrie, într-o zi, un roman plin de înțelepciune, emoție și aventură, o poveste ancorată în istorie, un domeniu care o fascinează și pe care îl studiază cu interes.

O promisiune pentru viitor

Cu maturitatea gândurilor și bogăția pasiunilor sale, Alice demonstrează că viitorul literaturii române are voci tinere și promițătoare. Puterea fricii este doar începutul unui drum pe care, cu siguranță, îl va parcurge cu aceeași perseverență și entuziasm care o definesc.

Felicitări, Alice Rațiu-Turcu, pentru locul II la Concursul de scriere!
Pasiunea ta pentru cărți și artă este un exemplu pentru toți cei care cred în puterea viselor.

 

Puterea Fricii
de Alice Rațiu Turcu
(fragment din textul care va fi publicat în antologie)

Capitolul 1 ~ Un Oraș Bolnav

Apusul sângeriu străbătea orizontul asemenea unei răni deschise în bolta cerească. Pânza delicată era sfâșiată, iar sângele fierbinte și aprins îi păta albastrul curat. Asemănarea între acest asfințit și inimile locuitorilor unui orășel pitit între doua coline era izbitoare. Singura diferența era că, după o noapte liniștită de odihnă, sângerările cerului erau vindecate și spălate de rouă, pe când sângerările inimilor lăsau în urma lor răni adânci, stropi de un roșu aprins, imposibil de înlăturat, pătând pânza albă a sufletului.
Ema se așezase pe pervazul dormitorului ei îndată ce soarele începuse sa alunece spre vest. Se sprijinea cu spatele de rama ferestrei, bălăngănindu-și picioarele deasupra acoperișului de țigla al terasei. Orașul era scăldat în strălucirea incandescentă a apusului, iar totul lucea portocaliu, ca și cum niște flăcări vii ar fi săltat printre clădiri si pomi. Ema își mișca degetele necontenit, fie răsucind o bucata din mâneca bluzei, fie adâncindu-și cu putere unghiile în carne. Era tulburată Își mușcase buzele de atât de multe ori încât îi amorțiseră, căpătând o nuanța la fel de sângerie precum asfințitul. Fruntea ei altădată netedă era acum încrețită și încordată, în ochii ei albaștri se oglindea neliniștea, iar șuvițe din părul ei bălai zburătăceau sălbatic în adierile vântului.
Era 7 Mai, iar toți locuitorii orașului se aflau în această stare de spirit. Data de șapte a fiecărei luni era însemnata cu roșu în fiecare calendar, iar cu toții, de la cei mai gingași copilași până la cei mai zbârciți vrâstnici erau îngroziți de aceasta cifră, iar Ema știa de ce. Își trăise cei 16 ani de viața cu frica aceasta. În orașul acesta pitit între coline, se întâmpla, lună de lună, un lucru foarte ciudat și de-a dreptul înfiorător. Odată cu apusul soarelui din a șaptea zi a fiecărei luni, un locuitor dispărea. Mai bine zis, Uita. Absolut totul. Nu doar amintiri efemere, ci tot ce îl definea ca și persoană, tot ce îi dădea identitate, tot ce știa, toate amintirile... dispăreau. Iar persoana devenea doar o umbră firavă si translucidă a ceea ce fusese odinioară, singurele lucruri care continuau sa îl definească fiind amintirile celorlalți legate de el. A trăi în orașul acela era ca și cum ai umple un jurnal cu toate experiențele, amintirile, și emoțiile tale, știind că într-o zi, cuvintele de cerneala s-ar putea evapora, lăsând în urmă lor foi albe, goale, fără cuvinte care să le definească sau să le dea o identitate.
Cu toate că toți oamenii știau și se gândeau la lucrurile acestea, nimeni nu vorbea despre ele, iar când se întâmpla să o facă o făceau în șoaptă și pe ocolite. În sufletele lor se înfiripase teama că ei ar putea fi următoarea victimă a fenomenului, iar teama aceasta parcă le paraliza abilitatea chiar și de a vorbi despre el. Era ca și cum un blestem sau boala se abătuse asupra orașului, unul care locuitorii nu și-l puteau explica, și le era cu neputință să-l rupă sau să îi găsească leac. Ei nu știau asta, dar lumea întreagă, nu doar orașul lor, era molipsită de această boală ciudată.
Soarele se apleca către creasta înverzită a dealului, întinzându-și razele calde pentru a-l cuprinde într-o îmbrățișare strânsă. Ema devenea tot mai agitată. Era atât de chinuitor să stai doar și să privești asfințitul rău-prevestitor, știind că odată cu el, încă o persoana va aluneca într-un abis întunecat. Poate că tu ești persoana aceea. Emei i sa făcu pielea de găina și își încleștă pumnii. Soarele era pe jumătate ascuns de creasta dealului. Poate că tata e persoana aceea. Respirația îi venea în răsuflări dureroase, iar ochii i se umplură de lacrimi rugătoare si fierbinți. Văzu cu ochii minții fețele tuturor celor dragi, și se întrebă dacă unul dintre ei va fi următoarea victimă. Te rog, nu! În momentul următor, soarele dispăru după deal iar peste orășel căzu o întunecime violetă, doar o fâșie portocalie uitată de soare colorând orizontul. Emei i se opri respirația în piept și prinse a tremura precum o frunză în vânt. Așteptă, încolțită de frică, momentul uitării. Dar nu veni. Suspină cu durere, iar lacrimile începură să îi curgă în șiroaie, și izbucni în hohote de plâns, îngropându-și fața în palme. Mai întâi plânse de bucurie și ușurare, iar apoi de tristețe si groază. Nu ai fost tu, dar a fost altcineva. Într-o casa domnește acum jalea.

Ce se va întâmpla oare mai departe? Veți afla din antologia care va apărea în toamnă. Aceasta poate fi precomandată aici
Povești cu suflet de copil, volumul 1, poate fi comandată aici