Locul II la categoria 14-18 ani: Ramona Maria Constantin – o voce care scrie cu sens
 

Când pasiunea devine destin, iar cuvintele se transformă în punți între lumi posibile, atunci se naște o poveste care merită spusă. Ramona Maria Constantin este o astfel de poveste. Obținând locul II la categoria 14-18 ani, Ramona este în clasa a XII-a la Colegiul Național „Constantin Carabella” din Târgoviște. Povestea ei, Primăvara lui Oblivium, ne-a uimit prin profunzime, reflecție și maturitate emoțională. O distopie cu rădăcini într-o temă aparent simplă – primăvara – s-a transformat, în mâinile Ramonei, într-o meditație tulburătoare despre uitare, identitate și renaștere.

„Scrisul este pentru mine mai mult decât o pasiune. E felul meu de a pune ordine în haosul lumii și în propriile-mi gânduri,” ne mărturisește Ramona.

Pasiunea ei pentru lectură și scris a început devreme, încă din clasa a II-a, când poveștile au devenit pentru ea nu doar o evadare, ci o formă de libertate. De atunci, a străbătut genuri diverse – de la fantasy la thriller, de la romance la ficțiune istorică – căutând, printre rânduri, sensuri și răspunsuri la întrebări nerostite.

„Fiecare carte are un fel al ei de a vorbi,” spune ea. „Uneori, cele mai importante răspunsuri le găsim în paginile în care nici nu ne așteptăm.”

Ramona nu se definește ca fiind o fire foarte sociabilă. Preferă compania cărților, muzica bună și visatul cu ochii deschiși. Scrisul, însă, este liantul care o ține conectată cu lumea – o lume în care nu vrea doar să spună povești, ci să trezească în cititori întrebări, emoții și idei care să dureze dincolo de ultima frază.

Deși încă nu a ales un drum profesional clar, gândul la jurnalism o însoțește de ceva vreme. Îi place ideea de a spune adevăruri care altfel s-ar pierde în „zgomotul nepăsării” și de a da voce celor care nu sunt auziți.

„Scrisul e ceea ce mă face să simt că orice s-ar întâmpla, încă mai există un «poate» sau un «dacă». Vreau să fiu o voce care nu strigă, dar care rămâne.”

Ramona este dovada că atunci când scrii din inimă, cuvintele își găsesc singure drumul spre cititorii care aveau nevoie de ele. Povestea ei nu a fost creată cu gândul la un concurs. A pornit dintr-o temă liberă, pentru revista clasei, cu subiectul „primăvara”. În locul unei poezii sau al unui articol, Ramona a ales să scrie o distopie — o alegere surprinzătoare, dar profundă. Prin acest text, a reflectat asupra renașterii, uitării și a sensului de a fi cu adevărat viu, într-o lume în care, adesea, ne limităm doar la a exista.

Inițial, a trimis povestea la un alt concurs, fără rezultat. Însă atunci când a descoperit această competiție, a avut o revelație: multe dintre cuvintele cerute erau deja acolo, iar celelalte s-au așezat firesc în pagină, ca piesele unui puzzle care abia aștepta să fie completat.

Nu a scris pentru a câștiga. A scris pentru că a simțit că trebuie să o facă. Și, dându-i o nouă șansă acestui text, Ramona a descoperit că unele povești își găsesc, într-un final, locul cuvenit. Al ei l-a găsit: între cele mai bune creații din concurs.

Noi o felicităm cu inima deschisă pe Ramona și îi mulțumim că ne-a oferit o poveste cu greutate, dar mai ales că ne-a arătat că, în lumea aceasta, mai sunt tineri care știu să simtă, să întrebe și să scrie cu sens.

Felicitări, Ramona! Scrisul tău e mai mult decât o poveste. E o amprentă.

Primăvara lui Oblivium
De Ramona Maria Constantin
(fragment din textul înscris în concurs)

Primăvara reprezintă un simbol al renașterii, al vieții, al speranței că totul ar putea fi mai bun și mai frumos. Este perioada în care lumea, după o odihnă binemeritată, își deschide încet ochii, cu speranța că va avea loc o nouă schimbare. Este momentul în care soarele și vântul le șoptesc florilor, iar acestea își arată frunzele verde-smarald și petalele multicolore, umplând aerul și inimile tuturor cu mireasma lor.
Însă în orașul fără nume, primăvara devenise un concept abstract, un cuvânt care își pierduse încă de prea mult timp sensul. Și cel mai rău era că locuitorii orașului nu-și dădeau seama și nici măcar nu le păsa, fiindcă el reprezenta însuși paradisul. La drept vorbind, cine i-ar fi putut învinovăți? Acolo aveau tot ce și-ar fi putut dori : conturi bancare cu nesfârșite zerouri, zeci de case și mașini, și, bineînțeles, un fizic de invidiat.
La fel ca și orașul, nici oamenii nu aveau un nume. Nimeni nu știa exact când și cine luase mai întâi această decizie. Însă cu siguranță la început fusese unul, doi, și din ce în ce mai mulți... iar ceilalți își spuseseră probabil : „De ce nu? Dacă majoritatea a făcut-o...”. Numele erau oricum inutile. Ce rost mai aveau? Cine mai avea nevoie de o identitate când toți erau egali? Bogați, tineri și frumoși? Când toți gândeau și executau ceea ce li se cerea, fără să pună întrebări? Conformismul ajunsese încă de mult la rang de virtute. Fiecare locuitor avea haine impecabile, vieți impecabile și chipuri sculptate parcă în marmură.
Triumviratul Primăvăral — un consiliu format din trei persoane, despre care se zvonea că aveau nume, deși nimeni nu știa care erau acelea —, avea grijă de toate: lua decizii, stabilea priorități și le spunea tuturor ce trebuia să facă, să gândească și să simtă. Iar oamenii erau fericiți. Așa li se spunea. Și poate chiar așa era. La urma urmei, ce reprezenta de fapt fericirea?
În ziua aceea, era Sărbătoarea Primăverii, cel mai așteptat eveniment al anului, când totul trebuia să fie mai bine ca oricând. Locuitorii purtau haine albe, simbol al purității și al desăvârșirii, iar fețele lor erau împietrite într-un zâmbet identic, impecabil. La fel ca în toate celelalte zile dinaintea ei, un vânt nici prea cald, dar nici prea rece adia ușor. Soarele era și el prezent, dar fără să încălzească prea tare. Lumina lui era reflectată perfect de fațadele lucioase ale clădirilor, creând o strălucire orbitoare, dar rece. Totul părea înghețat într-un echilibru artificial, neperturbat de trecerea timpului.
Orașul era împânzit cu sute de flori multicolore. Erau peste tot : la ferestre, pe alei, în grădini și în parcuri. Toate răspândeau în jur un parfum îmbietor. Erau perfecte din toate punctele de vedere, și puteau trăi pe o perioadă nedeterminată de timp. Cândva, cine mai știa când, se luase decizia ca florile adevărate și orice altă plantă să nu mai existe în oraș. „Ele nu sunt întotdeauna perfecte”, se spusese. „Sunt mult prea vulnerabile și nici măcar nu își pot purta singure de grijă”. Ciripit de păsări vesele răsuna din difuzoarele instalate prin copaci. Nici ele nu mai erau prezente din același motiv. Cel puțin nu pe străzi. Dar în farfuriile oamenilor se găseau din belșug.
La ora 12:00, oamenii se strânseră în piața mare din centrul orașului, discutând pe tonuri monotone tot felul de nimicuri și etalându-și perfecțiunile, întrebându-se, firește, care dintre ei era totuși considerat perfect și urma să fie luat drept model pentru ceilalți. Deși cu toții erau egali, li se reamintea periodic că uneori situația putea fi alta.
Atunci când un gong anunță ora 13:00, Triumviratul Primăvăral își făcu apariția pe scena instalată în mijlocul pieței, și toate conversațiile se opriră brusc, de parcă cineva ar fi apăsat un buton.

Ceea ce urmează să se întâmple veți afla din antologia Povești cu suflet de copil, volumul 2. Volumul 1 poate fi comandat de aici