A fost odată ca niciodată un spirit. Nimeni nu știa ce era cu adevărat această ființă: unii spuneau că e o umbră pierdută între lumi, alții credeau că e doar o poveste spusă ca să sperie copiii. Dar, într-un fel tainic, toți știau că el există. Căci, în fiecare an, pe 31 octombrie, spiritul apărea. Nimeni nu știa cum, nici de ce. Doar că venea… mereu altfel.

Legenda spune că totul a început acum mai bine de două mii de ani, într-o zi liniștită de toamnă. Soarele se strecura printre frunzele ruginii, iar oamenii își vedeau de treabă, fără grijă. Până când, în depărtare, cineva a zărit ceva ciudat: o formă din ceață, plutind deasupra unei câmpii pline cu dovleci.

Curioși, sătenii s-au apropiat. Ființa se mișca lin, ca o adiere rece, și părea că îi observă. Nimeni nu știa dacă era prietenoasă sau nu. Unii au prins curaj și i-au vorbit:
— Cine ești tu? Ce ești?
Spiritul a răspuns încet, cu o voce care suna mai mult ca un ecou al vântului:
— Boooo...
Oamenii au tresărit. Răspunsul părea o glumă, dar frigul din aer le-a spus altceva.
Apoi, ființa s-a îndreptat spre un dovleac și l-a atins. Pe loc, dovleacul a prins viață — i-au apărut doi ochi arzători și un rânjet hidos, iar crengile din jur s-au apropiat, devenindu-i brațe. Acesta începu să țopăie prin jur, speriind oamenii ce fugeau care încotro. Ajuns în sat, dovleacul începu să fure obiectele găsite, dar și să distrugă lucrurile ce îi stăteau în cale.
Oamenii, uitându-se înspăimântați la dovleac, se întoarseră la spirit.
- Oprește-l, te rog! Ne distruge munca!
Spiritul nu părea să înțeleagă. Din cauza întunericului ce se lăsase peste sat, aproape că nici nu-l mai puteau vedea. O doamnă aprinse o lumânare, iar dintr-odată spiritul deveni agitat. Se evaporă în aer, iar dovleacul rămase încremenit și el, apoi reveni la normal, de parcă tot timpul fusese doar un simplu dovleac.
Multe povești s-au spus în acea noapte, deși toți erau curioși legat de adevărata poveste ce stătea în spatele întâmplării. Unii au numit creatura „ fantomă”.
Totuși, ceea ce era ciudat era faptul că, în fiecare an, spiritul se întorcea.

În următorul an, pe aceeași dată, spiritul a intrat în sat și a început să colinde pe la fiecare casă. De data asta, însă, ea vorbea, și nu în orice fel. Vorbea cu fiecare locuitor în parte, folosind vocea unei persoane dragi, dar care însă murise.
Cuvintele ce le rostea erau atât de bine, cât și de rău. Uneori ghicea viitorul, spunea profeții pe care numai unii le înțelegeau, cânta melodii ce te înspăimântau sau îți aducea binecuvântări.
Lumea ieși afară, discutând, majoritatea înfricoșați, de vorbele fantomei. În acest timp, satul se umplu de lilieci negri precum noaptea, ce veniseră de nicăieri.
- Lilieci… De unde au apărut?
- Lilieci…. șopti spiritul. E un semn. Acesta este simbolul spiritelor rele…
Lumea se înfricoșă la auzul răspunsului. Datorită întunericului nici nu mai puteau ști de unde vine răspunsul, așa că cineva aprinse o lumânare.
Se auzi un șuierat, iar toți liliecii plecară în zbor, parcă speriați de lumină, în timp ce spiritul dispărea și el, în aer.
După această zi, oamenii au creat legende, povești, superstiții. Mulți susțin că lumânările alungă spiritele rele și că spiritele sunt, posibil, formate din spiritele unor morți. Aceste vizite au continuat mult timp, de fiecare dată în alt mod, până când ceva „ diferit” se întâmplă.

Oamenii începuseră a aprinde lumânări pentru a ține la distanță spiritele rele, așteptând vizita spiritului. Spre surprinderea lor, de data aceasta erau mai multe spirite, ce o urmăreau pe cea dintâi fantomă pe care oamenii o cunoșteau.
Spre ușurarea lor, fantomele nu au îndrăznit să intre în casă datorită lumânărilor și nici măcar de dovleci nu voiau să se atingă. Doar într-o casă au decis să intre.
În acea casă locuia o familie printre care se afla un băiat de șapte ani. Când spiritele au intrat, acestea s-au apropiat de el, iar lui nu părea să-i fie frică, ba chiar era incredibil de calm. Fantomele au început să discute cu băiatul, dar nu în limba oamenilor, ci în a lor:
- Boo! Boo!
Spre surprinderea tuturor,  băiatul nu doar că înțeleagea, ci și le răspundea.
Mai târziu, când spiritele plecară, oamenii din sat s-au adunat în jurul lui:
- Cum de le cunoști limba? Ce-ți spuneau?
Băiatul se încruntă realizând că nici el nu știa exact de unde învățase această limbă, însă curând, ochii săi scânteiară:
- Sunt născut pe 31 octombrie, dacă asta ajută…
Oamenii rămaseră surprinși, dar exclamară:
- Evident! Este, într-un fel sau altul, conectat cu spiritele! Spune-mi, băiete, ce ți-au spus?
- Că vor să fie respectate.
- Poftim?
Băiatul s-a uitat la săteni și a repetat liniștit:
- Vor să fie respectate. Să fie pomenite. Să fie primite.
- De ce? întrebă o femeie.
- Se pare că lor le este mai frică de noi decât nouă ne este de ei. Ei mereu fac o călătorie, trecând prin satul nostru și deseori le e frică să intre, așa că încearcă să ne sperie.
- Ei doar vor să treacă?
- Da.
Se lăsă liniște, până când cineva spuse:
- Ani la rând au făcut haos în satul nostru. De ce ne-au spus abia acum?
-V-am spus: le era frică. De aceea au vorbit, bănuiesc, numai cu o persoană, nu cu noi toți.  Plus că fantomele ce au venit astăzi erau numai spirite bune. Există, însă, și unele rele, ce vin deseori ca să facă haos. Fantoma ne-a recomandat să ținem lumânările și dovlecii – le sperie pe spiritele rele. Spiritele bune, însă, tot ce vor este să le primim.
- Cum?
Băiatul a zâmbit, ca și cum ar fi auzit răspunsul în minte:
- Cu foc și cu râsete. Cu măști și cu jocuri. Așa vor ști că sunt primite, nu alungate.
Anul următor, oamenii s-au strâns și au început să scobească dovlecii rămași pe câmp, punând în ei lumânări aprinse. Pe fețele dovlecilor au desenat zâmbete strâmbe, ca să le sperie pe fantomele rele.
Seara, copiii au ieșit în sat purtând măști făcute din pânză și paie, imitând chipurile fantomelor, pentru a le arăta că sunt binevenite, spunând:
- Boo!!

Nimeni nu știa ce înseamnă acele cuvinte străine, dar erau siguri că acelea erau exact vorbele pe care le rostise un spirit prima dată când apăruse.

De atunci, în fiecare an, oamenii au păstrat obiceiul, făcându-l chiar o sărbătoare. Nu pentru distracție, ci ca să țină vie legătura dintre oameni și spirite. Unii spun că, dacă asculți atent în noaptea de 31 octombrie, printre râsetele copiilor și foșnetul frunzelor, poți auzi o voce șoptind ușor, ca un ecou al trecutului:
- Boo...     

Daria-Alexandra Dinescu este autor publicat în antologiile Povești cu Suflet de Copil