Țările Cuvintelor
Autor Daria-Alexandra Dinescu
Într-o seară cenușie de toamnă, când vântul foșnea prin paginile unei cărți uitate pe pervaz, un copil pe nume Elias găsi un volum vechi, fără titlu, cu coperți de catifea albastră. De îndată ce îl deschise, literele de pe pagină se ridicară, ca fumul, și începură să danseze în jurul lui.
„Ai fost ales”, șopti o literă „L” în timp ce se așeza pe nasul lui. „Ai fost ales să vezi ce puțini văd: Țara Cuvintelor.”
Fără să-și dea seama cum, Elias fu tras printr-un vârtej de paragrafe și propoziții, căzând printre fraze ciudate și virgule agățate de nori. Ateriză pe o potecă din piatră și observă că în fața lui se afla o poartă cenușie. Pe lemnul acestuia erau gravate niște cuvinte, iar Elias se chinui să le înțeleagă:
„ Aici este intrarea în Țările cuvintelor. Dacă vrei să te întorci în lumea ta, trebuie să o parcurgi și să ajungi la portalul de la capătul ei.”
Elias inspiră adânc și, cu un pas hotărât, împinse poarta cenușie. Aceasta scârțâi prelung, deschizându-se într-o lume cum nu mai văzuse vreodată: coline din hârtie pergament, copaci ale căror frunze erau semne de punctuație, iar cerul, în loc de nori, era presărat cu adjective plutitoare, strălucind slab, ca niște licurici verbali.
Un drum de litere răsucite se întindea înainte, formând un șir nesfârșit de silabe. Elias păși atent, dar de îndată ce păși pe „drumul semantic”, o voce subțire se auzi:
— Nu oricine poate păși liber prin Țările Cuvintelor. Trebuie să dovedești că înțelegi rostul fiecărui cuvânt. Altfel, te vei rătăci în Labirintul Tăcerii.
Dintr-un tufiș de verbe reflexive, ieși un bătrân cu barbă lungă, formată din litere scrise de mână.
— Eu sunt Gramatin, păzitorul primului hotar. Spune-mi: care e diferența dintre un cuvânt gol și unul plin?
Elias clipi. Simțea cum ideile i se învârteau ca niște mori de vânt. Își aminti de lecțiile din școală, dar și de poveștile pe care le inventa singur, seara, în pat.
— Un cuvânt gol nu spune nimic fără context. E ca un ambalaj fără cadou. Dar unul plin... are sens, emoție, putere. Îți poate schimba ziua. Sau viața.
Gramatin zâmbi. Din barba lui căzură virgule, ca niște petale.
— Ai răspuns bine. Poți merge mai departe. Dar ai grijă, Elias: cuvintele pot vindeca, dar pot și răni.
Pe măsură ce mergea mai departe, Elias trecu prin Satul Sinonimelor, unde fiecare casă avea câte o ușă cu alt cuvânt, dar toate însemnau același lucru. Apoi ajunse într-o pădure unde propozițiile crescuseră sălbatice, iar unele fraze erau atât de încurcate încât se loveau între ele și cădeau în bălți de nonsens.
Mai apoi ajunse la intrarea unui alt loc: Țara Verbelor. Nici nu apucă să facă doi pași, că un locuitor sări în fața lui — un omuleț vioi, cu o pălărie în formă de semn de exclamare.
— Hei! Sunt Verbul Sprinten, un paznic al țării. La noi nimic nu stă locului, totul se mișcă, sare, aleargă, strigă!
— Eu doar trec... zise Elias.
— Nu contează! Dacă ești aici, trebuie să faci ceva. Altfel, te trage limba înapoi la început!
Elias se uită în jur — copaci care mergeau singuri, un cățel care vorbea doar în verbe („mușc! fug! dorm! latru!”), și un tren care nu mergea pe șine, ci pe fraze în mișcare.
— Bine, atunci... alerg! zise Elias și o luă la goană pe o alee formată din cuvinte de acțiune: „sări”, „scormonește”, „zboară”, „învață”.
Verbul Sprinten râdea în urma lui:
— Așa te vreau! Ține ritmul! În curând ajungi în piața regatului. Ai grijă, e o zarvă totală.
Ajunse în mijlocul unei piețe pline de alergători, vorbitori și oameni care gesticulau în continuu, așa că Elias se opri puțin să-și tragă sufletul. Tocmai atunci, lângă o fântână în formă de infinitiv, văzu un soldat în armură strălucitoare, pe care scria cu litere mari: "Timp Prezent, Persoana Întâi, Singular."
— Domnule soldat, zise Elias, respirând greu, ce este, de fapt, Țara Verbelor? Totul pare... foarte agitat.
Soldatul își îndreptă spatele, își aranjă casca în formă de „ ajut” și spuse cu mândrie:
— Ai pășit într-un tărâm nobil, tinere călător! Aici domnește Regele Verb, cel care dă mișcare și viață întregii limbi. Dar regele nostru nu domnește singur — are trei fii viteji, fiecare cu propria lui armată.
— Trei fii? întrebă Elias, curios.
— Așa e! Uite cum stă treaba:
Fiul cel mare este Verbul Predicativ — luptătorul pur-sânge. El acționează singur, fără ajutoare! Dacă zici „copilul aleargă” sau „vântul bate”, e treaba lui. Soldații lui sunt mii: „aleargă”, „scrie”, „mănâncă”, „doarme”. Îl vezi? Uite-l acolo, pe cal, strigând „Lucrează!” — ăla e!
Fiul mijlociu e Verbul Auxiliar. Nu face nimic de capul lui, dar fără el, nici alții nu pot acționa. El îi ajută pe ceilalți să-și formeze timpul sau modul. Are trei soldați principali: „a fi”, „a avea” și „a vrea”. Fără ei, nu există „am plecat”, „va merge” sau „voi fi citit”.
Iar fiul cel mic, dar foarte subtil, e Verbul Copulativ. El leagă subiectul de ceva — o stare, o calitate. E folosit cu nume predicative. Exemplu: „Elias este curios.” „Este” nu face acțiunea, doar face legătura. Armata lui e formată aproape numai din forma „a fi”, dar uneori se mai alătură și „a deveni” și altele.
Elias asculta fascinat, uitând că era într-o călătorie.
— Deci... unele verbe fac treaba, altele ajută, iar unii doar leagă lucrurile între ele?
— Exact! zise soldatul, mândru. Așa funcționează Regatul Verbelor. Fără ei, propozițiile și frazele nu ar merge deloc, ca și când ai pune punct după prima literă din cuvânt.
— Mulțumesc! zise Elias. E mai ușor când cineva îți explică.
— Cu plăcere! Acum, ține-ți pașii repezi! Drumul te duce spre Pajiștea Adjectivelor, unde totul e... descriptiv.
Elias înainta pe drumul mișcător, iar în jurul lui lumea se transforma cu fiecare pas. Literele sub picioare deveneau din ce în ce mai elegante, rotunjite, pline de culoare și ,parcă, chiar dulci. Cuvintele din aer nu mai zburau în toate direcțiile, ci pluteau încet, ca niște baloane de săpun pictate în culori pastelate.
Ajunsese în Pajiștea Adjectivelor.
Totul în jur părea să fie făcut din descriere: iarba nu era doar verde, ci „verde-smarald, catifelată și liniștitoare”; florile nu erau doar flori, ci „fragile, aromate, timide”. Chiar și vântul, care bătea ușor, avea o etichetă plutitoare lângă el: „blând, șoptitor, melancolic”.
Elias ridică o floare. Pe petalele ei era scris: „mică, firavă, splendidă”.
— Ce loc minunat... zise el uimit.
— Așa spun toți la început, se auzi o voce suavă, ca o poezie rostită în șoaptă.
Dintr-un nor pufos coborî o siluetă grațioasă — o femeie înveșmântată într-o rochie alcătuită din panglici de cuvinte.
- Tu cine ești?
- Domnișoara Descriptia. Conduc acest loc.
- Și de ce spui că așa cred toți la început?
- Mergi înainte, vei vedea, oftă ea și dispăru brusc.
- Eu sunt cel care contează! Eu aduc dramatism, forță, impact!
- Pfui! pufni alt glas, moale ca o pernă de vată. Tu doar strigi. Eu aduc liniște, echilibru, armonie...
Unul, înalt și impunător, își flutura mantia pe care scria cu litere roșii „puternic”. În fața lui, stătea cocoțat pe o piatră un om micuț, dar cu un zâmbet sigur, iar pe cămașa lui scria „slab”.
— Eu pot schimba o poveste într-una epică! urlă Puternicul.
— Și eu pot s-o transform într-o baladă tăcută, zise Slabul, calm.
Lângă ei, o doamnă foarte colorată, „fericită”, dansa pe loc, aruncând confetti în aer, în timp ce în fața ei, „trist” stătea ghemuit pe o frunză, cu o lacrimă atârnându-i sub semnul de punct.
— Fii serioasă, nu e mereu loc de râsete! zise Tristul.
— E lumea fără râsete o lume? replică Fericita, rotindu-se.
Nu departe, doi gemeni cu mustăți răsucite se înfruntau:
— Măreț! Glorios! Grandios! striga „mare”.
— Mic! Firav! Neînsemnat! replica „mic”, fluturând un steag minuscul.
Elias rămase cu gura căscată. Adjectivele păreau să fie într-un concurs de superioritate lingvistică.
Dintr-un colț, apăru din nou Domnișoara Descriptia, dar acum părea puțin exasperată.
— Elias, ai nimerit într-unul din conflictele pajiștii. Antonimele se ceartă mereu. Fiecare crede că este mai important, dar nu înțeleg esențialul.
— Care e esențialul? întrebă băiatul.
Domnișoara Descriptia zâmbi trist:
— Niciun cuvânt nu are sens fără opusul său. Ce e „cald” dacă nu știi ce înseamnă „rece”? Cum ai înțelege „frumos” dacă n-ai întâlnit niciodată „urâtul”?
Elias privi în jur. Adjectivele se opriseră din ceartă, ascultând.
- Voi toți aveți rost doar împreună. Povestea are nevoie de echilibru. De contrast. De culoare, dar și de umbră, le spuse băiatul.
— Poate... avem mai mult sens decât credem, zise „Slab”, privind în jos.
— Poate suntem complementari, nu dușmani, adăugă „Trist”.
Și atunci, în mijlocul pajiștii, un nou cuvânt răsări din sol:
"Echilibru".
Domnișoara Descriptia aplaudă, fericită.
- Un cuvânt nou! Echilibru. Un adjectiv rar, dar esențial. Superb. Mulțumesc, Elias. Poți continua drumul, vei ajunge la vecinii noștri, adverbele…
- Elias păși cu grijă în ținutul nou. De cum puse piciorul peste hotar, fu întâmpinat de o plăcuță care scria:
Peisajul se schimbase: drumul era format din expresii care se mișcau constant — „foarte repede”, „aproape niciodată”, „destul de bine” — și nu stăteau niciodată pe loc. Pajiștile se mișcau încet, iar copacii păreau că se înalță „treptat”.
Deodată, apăru o doamnă îmbrăcată elegant, cu un evantai care schimba culoarea în funcție de tonul propoziției. Pe rochia ei erau brodate cuvinte ca „bine”, „clar”, „rar”, „încet”, „mult” și „deodată”.
- Bun venit, Elias! Eu sunt paznică a ținutului Adverbelor. Mi s-a spus că ai să treci pe aici, așa că am venit să te întâmpin.
- Mulțumesc. Ce sunt adverbele?
- Păi, aici nu contează doar ce faci, ci cum o faci.
- Deci... dacă un verb e ca o acțiune, voi o descrieți?
- Exact! Noi suntem umbra subtilă a verbelor. Uite: „aleargă”. Un cuvânt simplu. Dar dacă zici „aleargă repede”, deja știi mai mult. Sau „aleargă haotic” — și vezi o cu totul altă imagine.
- Păreți folositoare. Și ordonate.
- Ah, nu toți! Uite, acolo, pe câmpul de Ritm, avem un grup de adverbe care se tot ceartă!
Întotdeauna striga la Uneori:
- Tu ești nesigur! Eu sunt folosit cu sensul de „mereu”!
- Nimeni nu mă vrea, dar toți mă folosesc... ironic.
- Sunt plictisit de așteptare! zise Acum.
- Ești grăbit! replică Mai târziu. Unele lucruri trebuie să crească în timp!
- Hei! N-ar trebui să vă completați și voi, la fel ca adjectivele?
Paznica chicoti:
- Ai un dar, Elias. Înțelegi cum funcționează limba — nu doar regulile, ci și relațiile dintre cuvinte.
- Eu doar... le ascult, zise Elias. Parcă toate au o personalitate.
- Și au. Limba e vie. De aceea, urmează un loc special. Țara Substantivelor.
Deasupra unei porți monumentale, din marmură, era scris cu litere majuscule:
„ȚARA SUBSTANTIVELOR – Aici totul are un nume.”
Elias păși atent. Imediat ce intră, simți că terenul de sub picioare devenise mai stabil, ca și cum orice cuvânt pe care îl rostea avea greutate. În jurul lui se înălțau munți numiți „Libertate”, „Curaj”, „Frică” și „Prietenie”. În vale se întindea Orașul Nume-Proprii, unde totul era etichetat: fiecare stradă, fiecare casă, fiecare pasăre.
Un domn cu un joben care părea un dicționar se apropie. Avea un baston sculptat cu cuvinte precum „copac”, „masă”, „idee”, „vis”.
— Bine ai venit, tinere! Sunt Înțelegere, un substantiv important. În acest ținut, tot ce vezi există doar pentru că are un nume.
— Deci... fără substantive, nu am avea nimic?
— Exact. Fără noi, propozițiile ar aluneca în neant. Suntem fundația limbajului. Dar fii atent — nu toate substantivele sunt la fel.
Îl conduse pe Elias într-o sală vastă, unde pe pereți stăteau scrise, în ordine, zeci de categorii:
- Nume comune și nume proprii
- Concrete și abstracte
- Colective și individuale
- Animale, obiecte, sentimente, locuri
- Feminine, masculine, neutre
Elias zâmbi. Începuse să simtă că în această lume, fiecare cuvânt era un personaj.
— Pot să întreb ceva? De ce par unele substantive atât de... mari?
— Ah, da. Cele importante cresc mai mari. Nu pentru că ar fi mai bune, ci pentru că sunt mai utilizate. „Dragoste”, „Lume”,„Fată” „Moarte”, „Viață”... sunt rostite des. De aceea devin mai vizibile.
Deodată, o alarmă din clopotnița din centrul orașului răsună.
- O, da! Ai picat la țanc, băiete! Vino cu mine!
Ajuns acolo, acesta citi afișul scris caligrafic care anunța:
„ Târgul de Denumiri Anuale! Azi: substantivarea cuvintelor noi!”
— Hei! Bine ai venit! Vrei să participi? Avem o provocare grozavă! Spuse un spiriduș.
— Ce fel de provocare?
— Inventăm substantive noi pentru lucruri care încă nu au fost numite. Ajută-ne să le botezăm! Altfel, nu pot exista complet în limbaj.
Într-o zonă specială, erau expuse câteva concepte nedefinite:
- o emoție care apare când cineva îți înțelege gândurile fără să vorbești
- un zgomot ciudat produs de o carte veche când e deschisă
- senzația plăcută de a sta într-un cuvânt cald
— Dar astea nu sunt lucruri reale!
— Nu încă, spuse Înțelegere. Dar dacă le dăm un nume, vor deveni. Așa lucrează limbajul.
Elias se așeză, înconjurat de „Nume Proprii” care serveau ceai și „Substantive Abstracte” care pluteau pe deasupra capetelor.
Se concentră. Pentru emoția tăcută de înțelegere, zise:
— Hm... gândsimț.
Toți murmură încântați. Spiridușul notă:
— Gândsimț. Substantiv abstract, gen neutru. Înregistrat.
Pentru sunetul cărții vechi, inventă:
— Foșnărime.
— Superb! Substantiv comun, feminin..
Iar pentru ultima senzație...
— Textăldură?
Substantivele zâmbiră. În jurul lui, cuvintele noi începură să prindă formă, ca niște creaturi care se nășteau din nimic.
Spiridușul făcu o reverență:
— Ai un talent rar. Cuvintele se simt în siguranță lângă tine.
— Nu le-am creat. Doar le-am descoperit.
— Exact. Asta e taina substantivelor. Ele nu inventează lumea. O numesc.
Un clopot sună undeva în depărtare. Elias fu condus spre ieșirea din Țara Substantivelor, unde un drum luminos ducea spre o pădure. Merse pe cărarea pietruită și nu după mult timp, zări ceva luminos în fața lui. Se apropie încet și descoperi că era un portal rotund, strălucitor, cu margini din litere care se rearanjau constant. În jurul lui pluteau cuvinte simple — acasă, pătură, lumină, vis. Elias simți cum inima i se încălzește.
O voce blândă răsună, ca din interiorul cărții:
— Ești gata să te întorci, Elias?
— Cred că da... Am învățat multe.
— Atunci, ține minte: limba e un tărâm care trăiește în tine. Ori de câte ori citești, scrii sau visezi, îl vizitezi din nou.
Elias făcu un pas în cercul de lumină. Simți o ușoară amețeală, ca și cum ar fi alunecat printre rânduri nevăzute. Cuvintele din jur se învârteau ca o tornadă de litere, apoi se risipiră cu un fâșâit.
Se trezi în camera lui. Era din nou seară. Vântul bătea ușor, iar cartea cu coperți de catifea albastră stătea în poala lui. Dintr-o dată, pe copertă apărură cuvintele „ Țările Cuvintelor”. Cartea se deschise singură și apăru o literă. Apoi încă una, lângă ea și tot așa. Elias citi pe măsură ce literele apăreau:
„ Într-o seară cenușie de toamnă, când vântul foșnea prin paginile unei cărți uitate pe pervaz, un copil pe nume Elias găsi un volum vechi, fără titlu, cu coperți de catifea albastră. De îndată ce îl deschise, literele de pe pagină se ridicară, ca fumul, și începură să danseze în jurul lui…”.
