Odată ca niciodată, am jucat și eu v-ați-ascunselea. Eu eram căutătorul, iar prima mea victimă a fost unu’ pe care îl vom numi Șmecherul.
Era de aceeași vârstă cu mine, doar că mai mic, mai gras, mai plin de el, răzbunător și tare în gură. Deoarece l-am scuipat primul și trebuia să fie el căutătorul runda viitoare, s-a ofticat. S-a pus, dar cu gândul la răzbunare. Prima sa victimă am fost eu, normal. Eu nu avusesem nicio intenție să-l scuip pe el primul, pur și simplu așa s-a nimerit. Dar el a vrut să-mi dovedească, desigur, că îmi este superior. Ha ha! De atunci ne-am tot ciondănit. Eu am tot încercat să ne împăcăm. Dar ego-ul lui era mult prea mare.
Au trecut zilele, săptămânile, iar într-o seară, pe când eram împreună cu dragul meu verișor la micul teren de lângă parcul grădiniței, jucându-ne poartă în poartă, Șmecherul, împreună cu un prieten al său, călare amândoi pe biciclete, călărea în jurul grădiniței. Când trecea în dreptul terenului, mă înjura încet în română, iar eu cu vărul meu (cu care învățasem special pentru el) îl înjuram în chineză. I-am spus marș (o înjurătură românească, nu chinezească), a descălecat și a intrat în teren. Au urmat niște propoziții și enunțuri extrem de frumoase, iar apoi o mică bătaie.
Mie, până în momentul acela îmi fusese teamă ca nu cumva Șmecherul să mă bată măr. Dar după ce i-am simțit pumnii unei prințese sclifosite în spinare și un pumn în burtă care m-a durut mai puțin decât un alt pumn în burtă pe care l-am primit de la o fată când eram mai mic (deși pumnul lui a fost suficient de bun încât să scot toate gazele acumulate de mine până atunci), nu mi-a mai fost frică nici un pic de el.
Chiar când mă pregăteam să îl educ, mama (care se afla în parc, împreună cu frățiorul meu mai mic și mătușa mea) m-a sunat și a trebuit să plec împreună cu vărul meu, lăsându-l pe acel șmecher să se gândească în continuare cât de șmecher este el (deși nu era).
În ziua următoare, tot într-o seară, pe când eram iarăși cu vărul meu, dar de data asta în parcul grădiniței, s-a mai întâmplat ceva. Vărul meu mânca pufuleți cu cacao. Unul i-a căzut. Eu l-am luat și am început să întreb parcul dacă dorește pufulete (nespecificând că era de pe jos), până am ajuns la Șmecherul, care mi-a dat peste mână și m-a invitat în spatele parcului să ne duelăm cavalerește. Încetul cu încetul s-a strâns lumea în jurul duelului. Dar nu a fost neapărat un duel cu pumnii și cu picioarele (deși și acestea au avut un rol destul de important), ci mai mult un duel al insultelor. Eu, vrând să atrag privirile, m-am transformat în Zinedine Zidane și am intrat cu capul în Șmecher. L-am împins puțin în spate, iar după, m-a apucat el de spate și a început să-mi care pumnii unei fetițe de 6 ani. Am scăpat râzând de forța lui de sub strânsoare, urmând o mică pauză în care fiecare dintre noi doi a vorbit cu aliații săi. Vărul meu a venit la mine și mi-a arătat cum să-l prind pe Șmecher. Pauza s-a dus, iar lupta a continuat. L-am prins de mâini, mi- am băgat piciorul pe după ale lui, și am tras. A căzut.
Publicul țipa mai tare ca până atunci. Părinții au apărut. Eu și vărul meu ne-am spart de râs. În prezent ăla încă îmi mai comentează, deși îi e frică să mă provoace la o bătaie.
Am fost Andrei al vostru, paaaaaaaaaaaaaaa!
Era de aceeași vârstă cu mine, doar că mai mic, mai gras, mai plin de el, răzbunător și tare în gură. Deoarece l-am scuipat primul și trebuia să fie el căutătorul runda viitoare, s-a ofticat. S-a pus, dar cu gândul la răzbunare. Prima sa victimă am fost eu, normal. Eu nu avusesem nicio intenție să-l scuip pe el primul, pur și simplu așa s-a nimerit. Dar el a vrut să-mi dovedească, desigur, că îmi este superior. Ha ha! De atunci ne-am tot ciondănit. Eu am tot încercat să ne împăcăm. Dar ego-ul lui era mult prea mare.
Au trecut zilele, săptămânile, iar într-o seară, pe când eram împreună cu dragul meu verișor la micul teren de lângă parcul grădiniței, jucându-ne poartă în poartă, Șmecherul, împreună cu un prieten al său, călare amândoi pe biciclete, călărea în jurul grădiniței. Când trecea în dreptul terenului, mă înjura încet în română, iar eu cu vărul meu (cu care învățasem special pentru el) îl înjuram în chineză. I-am spus marș (o înjurătură românească, nu chinezească), a descălecat și a intrat în teren. Au urmat niște propoziții și enunțuri extrem de frumoase, iar apoi o mică bătaie.
Mie, până în momentul acela îmi fusese teamă ca nu cumva Șmecherul să mă bată măr. Dar după ce i-am simțit pumnii unei prințese sclifosite în spinare și un pumn în burtă care m-a durut mai puțin decât un alt pumn în burtă pe care l-am primit de la o fată când eram mai mic (deși pumnul lui a fost suficient de bun încât să scot toate gazele acumulate de mine până atunci), nu mi-a mai fost frică nici un pic de el.
Chiar când mă pregăteam să îl educ, mama (care se afla în parc, împreună cu frățiorul meu mai mic și mătușa mea) m-a sunat și a trebuit să plec împreună cu vărul meu, lăsându-l pe acel șmecher să se gândească în continuare cât de șmecher este el (deși nu era).
În ziua următoare, tot într-o seară, pe când eram iarăși cu vărul meu, dar de data asta în parcul grădiniței, s-a mai întâmplat ceva. Vărul meu mânca pufuleți cu cacao. Unul i-a căzut. Eu l-am luat și am început să întreb parcul dacă dorește pufulete (nespecificând că era de pe jos), până am ajuns la Șmecherul, care mi-a dat peste mână și m-a invitat în spatele parcului să ne duelăm cavalerește. Încetul cu încetul s-a strâns lumea în jurul duelului. Dar nu a fost neapărat un duel cu pumnii și cu picioarele (deși și acestea au avut un rol destul de important), ci mai mult un duel al insultelor. Eu, vrând să atrag privirile, m-am transformat în Zinedine Zidane și am intrat cu capul în Șmecher. L-am împins puțin în spate, iar după, m-a apucat el de spate și a început să-mi care pumnii unei fetițe de 6 ani. Am scăpat râzând de forța lui de sub strânsoare, urmând o mică pauză în care fiecare dintre noi doi a vorbit cu aliații săi. Vărul meu a venit la mine și mi-a arătat cum să-l prind pe Șmecher. Pauza s-a dus, iar lupta a continuat. L-am prins de mâini, mi- am băgat piciorul pe după ale lui, și am tras. A căzut.
Publicul țipa mai tare ca până atunci. Părinții au apărut. Eu și vărul meu ne-am spart de râs. În prezent ăla încă îmi mai comentează, deși îi e frică să mă provoace la o bătaie.
Am fost Andrei al vostru, paaaaaaaaaaaaaaa!
