Salut! Azi am să vă prezint câteva întâmplări d-ale mele, cu…
…Puțin înainte de vacanță
…Puțin înainte de vacanță
La școală
Am revenit! Vreau să vă spun ceva. Înainte de asta, SPOILER ALERT, s-ar putea să vă doară rău capu’ după ce terminați de citit tot ce voi scrie eu aici. Gata. Să revenim. Așa… Deci, l-am întrebat pe Mateo (un coleg și cel mai bun prieten) ceva. El mânca biscuiți și mi-a răspuns “Nu pot să vorbesc”. Deci el mi-a spus că nu poate să vorbească. Mi-a spus! Unde-i logica?!? Ăsta-i PARADOX!!!
La joacă
În aceeași zi în care s-a întâmplat asta, seara, m-am dus la fotbal (oi fi eu varză, dar măcar mă antrenez) la un teren mic de lângă grădiniță. Stăteam pe margine și jucam o minge. Am dat-o peste gard, direct în curtea grădiniței. Așa că am ieșit din teren, am sărit gardul grădiniței, am luat mingea, iar când mă pregăteam să sar gardul, vine unul de la fotbal la mine și-mi spune că a venit o nebună și a sunat la poliție. Eu nu l-am crezut, că, decât cu…pardon…doar cu câteva minute mai devreme era să ne luam la bătaie. După ce am sărit gardul, am văzut, într-adevăr, o femeie slabă (dar ce spun eu slabă? Direct acțipild!) care se ținea de două biciclete ale unora de la fotbal. Ăia îi ziceau să nu le ia bicicletele, aia le zicea că nu le ia, dar e oră de liniște și noi făceam gălăgie.
CE ORĂ DE LINIȘTE? NICI MĂCAR NU ERA 9 JUMATE SEARA! ABIA DUPĂ 10 E ORA DE LINIȘTE! A plecat unul de la fotbal, s-a dus în parcul grădiniței și s-a întors cu câțiva părinți. Unii părinți au început să se certe, alții și-au luat copiii și au plecat. Chiar atunci au apărut și mami cu Rareș (frati-mio), m-au luat și am plecat acasă…
La țară
Cred că-n weekend-ul acelei săptămâni, am mers la țară la mamaie si tataie, eu , Rareș și mami. Mergeam, stăteam, și seara plecam. Am ajuns, am stat, am vorbit, altele și altele, iar, cu puțin înainte să plecăm acasă, am mers într-un parc. Vecin cu parcul, era un teren de fotbal, unde se jucau copiii de la țară. Eu, crezând că deja s-au strâns la fotbal, mi-am luat mingea, cu gândul că voi juca fotbal. SURPRIZĂ! Când am ajuns parcul era gol! Eram doar eu, Rareș, mami, și-o verișoară, Emma. Eu, pentru că n-aveam cu cine să mă joc (Rareș se juca deja cu Emma), am vrut să plec. Mi-am luat mingea și am plecat. În timp ce treceam prin fața unui magazin (de care ne despărțea o stradă!), ținând mingea strâns în mâini, uitându-mă la un câine, ca nu cumva să vină după mine. Mai din spate, ascunși, aud lătrând mai mulți câini, care se îndreptau furioși spre mine. Erau câini imenși, nu d-ăia mici. Cel mai mare, dacă se ridica în două picioare, mă întrecea ca înălțime (iar eu nu sunt deloc scund!). M-am întors, și am luat-o la fugă spre parc. Am lăsat mingea și am spart-o la fugă. Cum eu sunt cocoșat, și stau numai cocoșat, am luat-o la fugă tot cocoșat. În disperarea mea, am avut o viteză atât de mare, încât capul îl aveam în față, iar picioarele în spate. Deodată POC!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Direct pe burtă, alunecând tot în față. Am căzut în așa fel, încât și câinii, CARE TRECUSERĂ O STRADĂ SPECIAL PENTRU MINE, DEȘI EU NU LE GREȘISEM CU ABSOLUT NIMIC, s-au speriat și s-au întors în fața magazinului. Apropo, câinele la care mă uitasem eu la început, nici nu s-a clintit din locul lui…
Radu-Andrei Ciucă (autor publicat în antologia Povești cu suflet de copil)
CE ORĂ DE LINIȘTE? NICI MĂCAR NU ERA 9 JUMATE SEARA! ABIA DUPĂ 10 E ORA DE LINIȘTE! A plecat unul de la fotbal, s-a dus în parcul grădiniței și s-a întors cu câțiva părinți. Unii părinți au început să se certe, alții și-au luat copiii și au plecat. Chiar atunci au apărut și mami cu Rareș (frati-mio), m-au luat și am plecat acasă…
La țară
Cred că-n weekend-ul acelei săptămâni, am mers la țară la mamaie si tataie, eu , Rareș și mami. Mergeam, stăteam, și seara plecam. Am ajuns, am stat, am vorbit, altele și altele, iar, cu puțin înainte să plecăm acasă, am mers într-un parc. Vecin cu parcul, era un teren de fotbal, unde se jucau copiii de la țară. Eu, crezând că deja s-au strâns la fotbal, mi-am luat mingea, cu gândul că voi juca fotbal. SURPRIZĂ! Când am ajuns parcul era gol! Eram doar eu, Rareș, mami, și-o verișoară, Emma. Eu, pentru că n-aveam cu cine să mă joc (Rareș se juca deja cu Emma), am vrut să plec. Mi-am luat mingea și am plecat. În timp ce treceam prin fața unui magazin (de care ne despărțea o stradă!), ținând mingea strâns în mâini, uitându-mă la un câine, ca nu cumva să vină după mine. Mai din spate, ascunși, aud lătrând mai mulți câini, care se îndreptau furioși spre mine. Erau câini imenși, nu d-ăia mici. Cel mai mare, dacă se ridica în două picioare, mă întrecea ca înălțime (iar eu nu sunt deloc scund!). M-am întors, și am luat-o la fugă spre parc. Am lăsat mingea și am spart-o la fugă. Cum eu sunt cocoșat, și stau numai cocoșat, am luat-o la fugă tot cocoșat. În disperarea mea, am avut o viteză atât de mare, încât capul îl aveam în față, iar picioarele în spate. Deodată POC!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Direct pe burtă, alunecând tot în față. Am căzut în așa fel, încât și câinii, CARE TRECUSERĂ O STRADĂ SPECIAL PENTRU MINE, DEȘI EU NU LE GREȘISEM CU ABSOLUT NIMIC, s-au speriat și s-au întors în fața magazinului. Apropo, câinele la care mă uitasem eu la început, nici nu s-a clintit din locul lui…
Radu-Andrei Ciucă (autor publicat în antologia Povești cu suflet de copil)
