Ne întrebăm cu toții, nu-i așa? Copiii au uneori impresia că noi, adulții, ne-am născut învățați și că doar ei au dificultăți atunci când trebuie să învețe ceva nou. Cum îi ajutăm să înțeleagă procesul prin care am trecut și noi? Oricât le-am povesti despre el, nu prea au ocazia să-l vadă. Și e frustrant… Au dreptate, într-un fel. Dacă nici noi nu am vedea vreodată cum învață cineva, ci am vedea doar rezultatul final, am putea crede că ceva nu este în regulă.
Dacă și voi aveți frământări asemănătoare, vă invit să explorăm împreună câteva posibile răspunsuri.
1. Răbdarea nu este o trăsătură cu care copilul se naște gata formată
Răbdarea presupune mai multe abilități: să-ți controlezi impulsurile, să-ți gestionezi frustrarea, să-ți menții atenția și să continui o activitate chiar dacă rezultatul nu apare imediat. Aceste capacități se dezvoltă treptat, prin experiențe, interacțiuni și exercițiu.
Ce înseamnă asta în viața de zi cu zi?
- Copilul care se enervează când pierde un joc are nevoie să învețe cum să gestioneze dezamăgirea.
- Copilul care abandonează o carte după două pagini are nevoie să-și exerseze treptat capacitatea de a urmări o poveste.
- Copilul care cere imediat ajutorul unui adult poate avea nevoie de încurajarea de a încerca singur înainte de a primi răspunsul.
Nu este suficient să-i spunem copilului „Ai răbdare!”. Trebuie să-i oferim ocazii concrete în care să învețe cum să-și dezvolte această abilitate.
2. Copiii se obișnuiesc cu răspunsuri rapide, dar viața reală nu funcționează la fel
Un videoclip începe imediat. Următorul este la o atingere distanță. Un joc oferă permanent obiective, recompense și stimuli noi. În mediul digital, multe lucruri sunt concepute pentru a atrage și a menține atenția.
În schimb, viața reală presupune să aștepți, să repeți, să greșești și să o iei de la capăt.
O carte poate avea nevoie de câteva pagini până când povestea devine captivantă. Un desen poate necesita zeci de minute. Un puzzle nu se rezolvă întotdeauna din prima încercare. O prietenie se construiește în timp.
3. Plictiseala nu este întotdeauna un lucru de care trebuie să-l salvăm pe copil
Când un copil spune „Mă plictisesc!”, primul nostru impuls poate fi să-i găsim imediat o ocupație: îi dăm telefonul, pornim televizorul sau îi propunem ceva nou.
Însă momentele fără o activitate prestabilită îi pot oferi copilului ocazia să-și inventeze propriile jocuri, să exploreze, să pună întrebări și să-și folosească imaginația. Jocul liber contribuie și la exersarea atenției, a autocontrolului și a flexibilității în gândire.
Uneori, un copil care spune că nu are ce face nu are nevoie de încă o sursă de divertisment, ci de timp și de libertatea de a descoperi ce poate face cu ceea ce are.
4. Cititul este și un exercițiu de răbdare
Atunci când citește o poveste, copilul trebuie să urmărească firul întâmplărilor, să rețină personajele, să facă legături și să aștepte să afle ce urmează. Uneori, trebuie să treacă printr-un moment mai puțin spectaculos pentru a ajunge la o descoperire importantă.
Lectura poate deveni astfel o ocazie de a exersa atenția susținută și de a descoperi plăcerea unei activități care se desfășoară în ritmul ei.
Copilul are nevoie să descopere că o carte îi poate stârni curiozitatea, îi poate pune întrebări și îl poate purta într-o aventură.
5. Cum îi putem ajuta concret pe copii să-și dezvolte răbdarea?
1. Exersați așteptarea în situații mici. Așteptăm să ne vină rândul la un joc sau până marți, când am stabilit că vom ieși în oraș să mâncăm înghețată. Astfel, copilul învață treptat că nu toate lucrurile se întâmplă imediat.
2. Încurajați activitățile care cer perseverență. Puzzle-urile, jocurile de construcție, desenul, grădinăritul și jocurile de societate îi oferă ocazii să încerce, să greșească și să continue.
3. Faceți loc lecturii în fiecare zi. Zece minute de lectură zilnică pot fi un început bun.
4. Stabiliți limite clare pentru ecrane. Stabiliți momente fără dispozitive, de exemplu la masă, înainte de culcare sau în timpul activităților de familie.
5. Arătați-i cum să gestioneze frustrarea. Nu vă grăbiți să rezolvați totul în locul lui. Recunoașteți-i emoția și încurajați-l să mai încerce: „Știu că e greu. Hai să vedem ce putem schimba.”
Cum arată copilăria unui copil care s-a obișnuit să primească totul imediat? Ce se întâmplă cu răbdarea lui atunci când fiecare moment de așteptare poate fi umplut cu un videoclip, un joc sau o nouă notificare?
Pornind de la asemenea întrebări, am explorat și eu lumea tehnologiei prin intermediul poveștii Tărâmul culorilor pierdute, o aventură care îi invită pe copii să privească mai atent lumea digitală și să descopere ce se poate pierde atunci când aceasta ajunge să ocupe prea mult loc în viața lor.
Pentru că, uneori, o poveste bine aleasă poate deschide o conversație pe care noi, adulții, nu știm întotdeauna cum să o începem.
Cristina Turbuțan
2. Copiii se obișnuiesc cu răspunsuri rapide, dar viața reală nu funcționează la fel
Un videoclip începe imediat. Următorul este la o atingere distanță. Un joc oferă permanent obiective, recompense și stimuli noi. În mediul digital, multe lucruri sunt concepute pentru a atrage și a menține atenția.
În schimb, viața reală presupune să aștepți, să repeți, să greșești și să o iei de la capăt.
O carte poate avea nevoie de câteva pagini până când povestea devine captivantă. Un desen poate necesita zeci de minute. Un puzzle nu se rezolvă întotdeauna din prima încercare. O prietenie se construiește în timp.
3. Plictiseala nu este întotdeauna un lucru de care trebuie să-l salvăm pe copil
Când un copil spune „Mă plictisesc!”, primul nostru impuls poate fi să-i găsim imediat o ocupație: îi dăm telefonul, pornim televizorul sau îi propunem ceva nou.
Însă momentele fără o activitate prestabilită îi pot oferi copilului ocazia să-și inventeze propriile jocuri, să exploreze, să pună întrebări și să-și folosească imaginația. Jocul liber contribuie și la exersarea atenției, a autocontrolului și a flexibilității în gândire.
Uneori, un copil care spune că nu are ce face nu are nevoie de încă o sursă de divertisment, ci de timp și de libertatea de a descoperi ce poate face cu ceea ce are.
4. Cititul este și un exercițiu de răbdare
Atunci când citește o poveste, copilul trebuie să urmărească firul întâmplărilor, să rețină personajele, să facă legături și să aștepte să afle ce urmează. Uneori, trebuie să treacă printr-un moment mai puțin spectaculos pentru a ajunge la o descoperire importantă.
Lectura poate deveni astfel o ocazie de a exersa atenția susținută și de a descoperi plăcerea unei activități care se desfășoară în ritmul ei.
Copilul are nevoie să descopere că o carte îi poate stârni curiozitatea, îi poate pune întrebări și îl poate purta într-o aventură.
5. Cum îi putem ajuta concret pe copii să-și dezvolte răbdarea?
1. Exersați așteptarea în situații mici. Așteptăm să ne vină rândul la un joc sau până marți, când am stabilit că vom ieși în oraș să mâncăm înghețată. Astfel, copilul învață treptat că nu toate lucrurile se întâmplă imediat.
2. Încurajați activitățile care cer perseverență. Puzzle-urile, jocurile de construcție, desenul, grădinăritul și jocurile de societate îi oferă ocazii să încerce, să greșească și să continue.
3. Faceți loc lecturii în fiecare zi. Zece minute de lectură zilnică pot fi un început bun.
4. Stabiliți limite clare pentru ecrane. Stabiliți momente fără dispozitive, de exemplu la masă, înainte de culcare sau în timpul activităților de familie.
5. Arătați-i cum să gestioneze frustrarea. Nu vă grăbiți să rezolvați totul în locul lui. Recunoașteți-i emoția și încurajați-l să mai încerce: „Știu că e greu. Hai să vedem ce putem schimba.”
Cum arată copilăria unui copil care s-a obișnuit să primească totul imediat? Ce se întâmplă cu răbdarea lui atunci când fiecare moment de așteptare poate fi umplut cu un videoclip, un joc sau o nouă notificare?
Pornind de la asemenea întrebări, am explorat și eu lumea tehnologiei prin intermediul poveștii Tărâmul culorilor pierdute, o aventură care îi invită pe copii să privească mai atent lumea digitală și să descopere ce se poate pierde atunci când aceasta ajunge să ocupe prea mult loc în viața lor.
Pentru că, uneori, o poveste bine aleasă poate deschide o conversație pe care noi, adulții, nu știm întotdeauna cum să o începem.
Cristina Turbuțan
