Eliza Rosanna Tiu: Strălucirea literară a noii generații

Eliza Rosanna Tiu, născută pe 18 mai 2010 în București, este o tânără scriitoare care redefinește standardele creației literare la vârsta adolescenței. Elevă în clasa a VIII-a, Eliza a demonstrat că talentul și determinarea pot transforma pasiunea într-o artă. Câștigătoare a tuturor celor trei etape ale Concursului Național de Scriere Creativă (categoria 14-18 ani), Eliza nu doar că a ridicat ștacheta competiției, ci a stabilit un standard greu de egalat.

Excelența academică și pasiunea pentru literatură

Pe parcursul anilor de gimnaziu, Eliza s-a remarcat prin rezultatele sale excepționale la concursuri și olimpiade școlare. Premiată la nivel național și județean pentru performanțele la limba română, istorie și biologie, ea își folosește cunoștințele pentru a crea povești cu profunzime, subtilitate și o atenție remarcabilă la detalii.

Debut și recunoaștere literară

Debutul său literar a avut loc în 2022, în Suplimentul Cuvinte și culori al revistei culturale Ex Libris. De atunci, textele Elizei au fost publicate în numeroase reviste naționale și internaționale, precum Lumină Lină – Gracious Light, Literomania sau Ordinul Povestitorilor. Participările ei constante în volume colective, printre care Simfonia Iernii și Urme de Peniță, i-au consolidat reputația ca o voce puternică în peisajul literar contemporan.

Campioană la competițiile de creație

Palmaresul ei impresionant include nenumărate premii I și trofee la concursuri naționale, cum ar fi Armonii literare, Și eu știu să scriu! și Tinere Condeie. Talentul său a fost răsplătit cu marele trofeu la competiții de prestigiu precum Voi sunteți lumina lumii!

O decizie fără precedent

În etapele II și III ale concursului, Eliza a fost singura participantă premiată, după ce juriul a constatat o diferență semnificativă între textele sale și cele ale celorlalți concurenți. Povestirile ei nu doar că au ieșit în evidență, ci au redefinit criteriile de evaluare, lăsând o amprentă de neegalat asupra competiției.

O lumină în peisajul literar

Eliza Rosanna Tiu este mai mult decât o tânără talentată; este o inspirație pentru generația sa și un exemplu al modului în care pasiunea, munca asiduă și talentul autentic pot crea opere literare memorabile. Povestirile ei, care îmbină subtilitatea narativă cu teme profunde, au capacitatea de a captiva și emoționa cititorii de toate vârstele.

Felicitări, Eliza, pentru strălucirea și inspirația pe care le aduci literaturii românești! Așteptăm cu nerăbdare să vedem unde te va purta acest drum extraordinar.

Iată ce ne spune câștigătoarea noastră:

Pentru această etapă a concursului am ales să scriu un text care explorează adâncimi emoționale profunde și oferă o nouă perspectivă asupra lumii, tot atât de sensibilă pe cât este de provocatoare, devenind un proces de reflecție cu privire la fragilitatea și vulnerabilitatea ce sunt resimțite atunci când realitatea nu se aliniază cu idealurile și aspirațiile inițiale.
Am combinat fantasticul cu istoricul (folosind ca perioadă de referință Kristallnacht  –noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938 când Germania Nazistă a atacat masiv și ucis peste 400 de evrei, alți 30.000 fiind duși în lagăre de concentrare) și am obținut o proză despre dezamăgire, speranță și capacitatea de a schimba destine, despre dualitatea existenței umane și complexitatea emoțiilor ce se răsfrâng asupra observatorului inocent care descoperă realități crude,  adesea ascunse de aparențele exterioare.
Totuși acest observator reușește să depășească șocul contrastului dintre percepțiile ideale și realitate, împlinindu-și scopul într-un mod concret și tangibil. Astfel oferă cititorului o lecție valoroasă despre încredere, acțiune și impactul semnificativ pe care îl poate avea fiecare mic gest sau act de bunătate.

Metamorfoză
(fragment din povestea scrisă în etapa 3 de concurs)
de Eliza Rosanna Tiu

Nu își amintea prea bine primii ani de viață. Știa doar că începuturile sale au avut culoarea verde-albăstrie a mării și au fost fulgerate de umbre cu înotătoare, aripioare dorsale, cozi și dinți fioroși. Personalitatea-i, nicidecum bine definită, era mai degrabă o piesă din acel măreț puzzle ce mângâia cu spuma-i lăptoasă țărmurile Africii. Apoi, într-o zi de vară, o energie nouă îi străbătu structura delicată. Moleculele de apă începură să se desprindă ușor unele de altele, ca într-un vals aproape imperceptibil, iar ea se simți eliberată. Plutea molcom deasupra întinderii azurii, mai ușoară ca oricând. Își aruncă o ultimă privire fugară către fosta ei casă – o groapă plină cu safire ce străluceau orbitor, străbătute din când în când de câte un tremur alb. Fără regrete, se uită în sus, nerăbdătoare să vadă ce avea să îi ofere această călătorie încărcată de mister. Oftă. Nu era decât o altfel de mare, dar mai deschisă la culoare, iar valurile-i păreau mai pufoase, fiind continuu modelate de mâinile invizibile ale vântului. În plus, mai era și acel glob incandescent ascuns, pare-se, departe, în adâncuri. Atunci și-a dat ea seama că noua casă nu este deloc asemănătoare cu cea veche, nu are abisurile scăldate-n beznă. Încetul cu încetul, pe cât se îndepărta mai mult de origini, pe atât devenea mai conștientă de sine.
            Apoi, s-a făcut una cu cel mai apropiat regat alb care o primi cu brațele deschise. Aici erau multe ca ea – picături nedumerite care se ridicaseră deasupra Oceanului Atlantic, năuce din cauza schimbării.
            - Te simți și tu de parcă ți-ai pierdut forma?
            Picătura tresări. În dreapta sa era un Strop care o privea cu interes, așteptându-și răspunsul.
            - Ba da, dar nu e ca și cum aș fi avut vreo formă proprie acolo, în ocean.
            Stropul râse, iar acest râset fu ca o explozie de energie pozitivă ce răsună în întreaga structură a norului, făcându-l să vibreze.
            - Se pare că am nimerit o tânără cu personalitate. Cred că cel mai mult o să îți placă atunci când vei deveni Ploaie. La mine este deja al doilea ciclu și pot spune hotărât că nu prea îmi place când sunt Nor, fiindcă sunt un pic mai... aerian. Totuși, nimic nu se compară cu priveliștea! Călătorim cu viteză atunci când vântul își desfășoară brațele invizibile ademenind norii, în acest dans plin de grație, iar asta poate fi o ocazie perfectă să vezi chiar toată lumea înainte de popasul Ploii.
            Picătura își aruncă o privire către Pământ și înlemni. Apa dispăruse. Acum era înlocuită de un tablou ale cărui culori se amestecau într-o armonie de contraste. Câmpiile presărate cu arbuști pitici și străbătute de panglici străvezii erau substituite, cu o finețe artistică, de coline și dealuri unduitoare, acoperite de păduri dese și pajiști înverzite, pe care pășteau animale cu blană înfoiată. Peisajul se transformase brusc într-un mozaic vibrant de culori și texturi, căci lumina soarelui făurea cu pricepere o adevărată dantelă de umbre jucăușe. Apoi, înainte ca privirea ei să se obișnuiască cu imaginile mișcătoare, vârfurile stâncoase, acoperite cu pături albe, înțepară norul. Picătura simțea cum amorțește, devenind din ce în ce mai grea. Dacă mai poposea mult deasupra muntelui, avea să cadă. Însă vântul, dansator elegant, își ghidă partenerul cu mișcări blânde, dirijându-i plutirea către niște acoperișuri, pictate parcă în culorile toamnei, ce se înlănțuiau armonios cu străzile cenușii, creând o tapiserie urbană fermecătoare. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos, de ordonat, de... perfect. Orice ființe ar fi realizat așa ceva, cu siguranță erau minunate. Picătura fu cuprinsă brusc de o dorință intensă. Voia să coboare și să îi întâlnească pe oameni, să descopere acea lume pe care o vedea de acolo, de sus, să-i afle secretele și poveștile.
            Vântul rece de noiembrie îi dădea fiori, în timp ce norii se înghesuiau într-o pătură plumburie. Jos, în lumea oamenilor, scânteieri de lumină sfărâmau întunericul. Picătura simțea cum se îngreunează și se rostogolește către Pământ, hipnotizată parcă de chemarea lui. Entuziasmată peste măsură, nici nu mai reușea să audă zarva și țipetele ale căror ecouri înfundate răzbăteau până la nori. Prindea viteză spintecând aerul așa cum nu o mai făcuse vreodată. Stropul o ajunse din urmă și scoase un chiuit. Picătura zâmbea pentru prima oară. În ochii-i sticloși se citea nerăbdarea în timp ce cobora către feericul tărâm pe care dorea atât de mult să-l vadă. Se uită la Strop. Acestuia îi pierise zâmbetul și se holba îngrozit către Pământ.
            Dintr-o serie de magazine cochete înconjurate de sticlă sfărâmată, ieșeau văpăi roșiatice ca niște demoni ce își întindeau ghearele fierbinți ca să ucidă. Doi curenți îi purtară în direcții diferite – Picătura către strada principală pe care se îngrămădeau uniforme brune și stele galbene și Stropul tocmai în brațele focului. Pentru un moment teribil, Picătura a jurat că îl aude șuierând.
            - Stropule!!
            Era prea târziu. Se lovi cu putere de fruntea lată a unei femei și se rostogoli pe obraz. Acolo întâlni câteva Lacrimi și se gândi că ar fi putut să o ajute să își caute prietenul.
            - Stropul, prietenul meu, a fost despărțit de mine și purtat de vânt tocmai acolo, în vâlvătaie. Unde- l pot găsi? Spuneți-mi unde!
            În timp ce se prelingeau către bărbie, Lacrimile se uitară pentru un moment la ea și izbucniră cu vocile înecate.
            - N-ai să-l mai găsești. E mort. Sunt morți cu toții!
            Picătura se opinti, neînțelegând ce vor să spună. O bubuitură asurzitoare se auzi. Lacrimile urlară îngrozite. Femeia se prăbuși la pământ, iar brațul cu stea galbenă îi căzu inert pe lângă corp. În apropiere, Picătura zări o băltoacă.
            - Repede, trebuie să ajungem acolo! Vom fi în siguranță...
            Lacrimile nu se mișcară. Se uitau la ea cu ochii goi, parcă spunându-i că nicăieri nu aveau să fie în siguranță. ,,Bun venit în lumea oamenilor!” îi șoptiră cu un ton pe jumătate ironic, pe jumătate compătimitor, dar încărcat de o durere profundă. Picătura le mai aruncă o privire fugară... apoi sări în băltoacă. Acum auzea înfundat țipetele de la suprafață și se simțea la fel de năucă precum în vremurile petrecute în ocean. Din când în când, un pantof îi mai distrugea liniștea în fuga sa, apoi balta se calma, revenind la moleșeala precedentă. Un singur cuvânt mai auzi Picătura înainte să-și piardă cunoștința - Kristallnacht, apoi rămase cu un ultim gând ce plutea ca o adiere tăcută - Ce se întâmplase cu bietul Strop? Trebuia să îl găsească!...